Epitaf

Pas după pas ţărâna de sub noi mucegăieşte suntem o boală incurabilă a unei mame gravide dezbrăcată şi învineţită contorsionată pe un pat de paie umede într-o încăpere întunecată bătută şi murmurând: „Frunză verde, nu! cârpă jegoasă în locu-i; din limpede pârâu aţi creat un şanţ de deversare a propriilor vise, furtuni de nepăsare păşesc cu chip de om”. Ar fi trebuit să avem grijă de ea cu entuziasm şi adoraţie, ca de-un pui de dragon; ca de-o corabie cu greu dobândită; ca de un fluier – singurul pod către insula pe care te adăposteşti de cei care te vor aidoma lor. Noi doi, tu şi cu mine privim spre cerul nopţii să-i răpim privirii tăişul înfipt în pieptul ei de mâna noastră. „Frunză verde, nu! cârpă jegoasă în locu-i; furtuni de nepăsare păşesc cu chip de om” Noi doi, tu şi cu mine privim spre cerul nopţii să-i răpim privirii tăişul înfipt în pieptul ei de mâna noastră. Mergem cu ochii deschişi spre propriul sfârşit să fie permanent răul instaurat? Cu fiecare clipă îl consolidăm; fiecare gest al nostru e un cuvânt urât caligrafiat în epitaf.